marți, 31 iulie 2012

20120731

Fiecare om îşi urmează propriul drum.

NIMENI nu poate fi comparat cu altcineva. O comparaţie între oameni, chiar dacă simţim că se impune, şi chiar dacă ne pare reală, nu va fi niciodată completă. Ne stă în caracter, în reflexe, să comparăm oamenii şi aşadar să îi judecăm, dar acest lucru nu ţine de adevăr. O astfel de comparaţie făcută de noi va fi întotdeauna ceva extern.

luni, 30 iulie 2012

20120730

Zilele se scurg pe nesimţite, la peste treizeci de grade Celsius, dar totodată într-un ritm alert. E bine şi mă bucur că e atât de bine.

Pe de altă parte, dacă aş putea, mi-aş investi banii în timp. Aş cumpăra timp. Nu în sensul că aş da timpul înapoi (mă tot întreb zilele acestea dacă aş fi putut face alegeri mai bune până acum), ci în sensul că aş plăti pentru ca ziua să aibă o oră sau două în plus, încât să reuşesc să fac mai multe lucruri. Ştiu că nu se poate. Şi atunci mă mulţumesc cu ce am.

Ascult înregistrări cu vioara lui Evghenii Isaiev. Vechi, din 1912, au fix o sută de ani în spate. Gândindu-mă la acest interval de timp, mi se pare bine că realizez cât de puţin semnificativ, dintr-un punct de vedere, este prezentul pe care îl traversăm, cu patimile lui aferente. Am ajuns să pierdem prieteni din cauza opţiunilor politice divergente... Nu contenesc să mă minunez cât de uşor putem fi radicalizaţi şi manipulaţi într-un sens sau altul - dovadă a slăbiciunii noastre ca grup.

Voi pleca la Sibiu trei zile în august, deci în mai puţin de două săptămâni, şi - sincer - sunt nerăbdător să rup măcar un pic ritmul monoton al vieţii mele bucureştene, o viaţă cu mult beton încins şi multe grade la umbră. Am fost invitat de oameni dragi (cu opţiuni politice opuse :) ) la festivalul Artmania şi exact acolo voi fi de găsit. Plus, încă nu am vizitat Brukenthalul, spre ruşinea mea. În cuvintele unui personaj de film: that's something we shall have to remedy. Nici Sibiul în sine nu mi-e foarte familiar - şi acest neajuns trebuie remediat.

Cu drag,


luni, 9 iulie 2012

20120710

O fiinţă umană trebuie să strălucească. Trebuie să transmită în jur ceva din strălucirea propriei existenţe, ceva a la Tinker Bell, dacă vreţi. Nu se poate altfel.

Nu trebuie să fie o strălucire agresivă, ardentă, obositoare. O strălucire mată are o anduranţă mult mai mare, e mai durabilă.

Aş dori să vă transmit ceva din ceea ce simt atunci când înţeleg că cineva din imediata mea apropiere străluceşte, radiază o parte din ea însăşi. Din păcate, cuvintele nu pot exprima atât de bine acest sentiment, pentru că este adesea copleşitor. În plus, strălucirea aceasta, despre care încerc să leg două vorbe, este atât de uşor de ignorat de către oameni, de către mine.

Mi-am amintit de asta săptămâna trecută, când un om trecut prin multe necazuri, cu un braţ lipsă, îmi spunea smerit: Dumnezeu în casa dumneavoastră. Şi în a dumneavoastră, i-am răspuns, încurcat.

Ei bine, acel om strălucea - nu e chiar o modă la noi, zilele astea.

Vă doresc din tot sufletul cât mai multe astfel de întâlniri.


Cu drag,