joi, 6 septembrie 2012

Punct

Dragi prieteni,

simt ca a venit timpul sa ne luam ramas bun.

M-am gandit foarte, foarte mult zilele din urma, si am ajuns la concluzia ca nu mai pot continua. Gandurile mele nu se rezuma la blog, de fapt; saptamana care a trecut mi-am cantarit trecutul, am incercat sa refac viziunea unui viitor, mi-am pus multe intrebari despre mine, am luat hotarari. Simt ca trebuie sa ma intorc in mine insumi si sa ma preocup, o vreme, numai de capitolele din propria viata. Mai ales de cea spirituala.

Cu timpul, cine stie, sper ca voi reusi sa ma apropii din nou de paginile jurnalului, si dupa aceea, poate, de acest blog. Cand voi avea din nou suficienta incredere ca ceea ce scriu are un sens, suficienta incredere in mine, ne vom regasi aici.

In loc de ramas bun: de multe ori nu ni se intampla (numai) lucrurile pe care le dorim. As da tot ce am si ce sunt pentru ca familia mea sa fie reunita din nou la aceeasi masa, de exemplu. Imi doresc enorm o familie a mea. Primul lucru este pur si simplu imposibil; al doilea mi se pare mai indepartat ca oricand. Traiesc in fiecare clipa cu aceste neimpliniri in fata ochilor, si - adunand toate lucrurile care nu au mers cum mi-am dorit - sunt tentat uneori sa imi privesc viata ca o suma de deziluzii.

Totusi, am facut o descoperire uimitoare despre sens. Nu stiam ca am puterea asta, dar sunt prieteni pe care reusesc sa ii ajut sa isi atinga visele, alti prieteni carora reusesc sa le ofer speranta si mangaiere, si oameni pentru care existenta mea conteaza, la propriu - daca ma straduiesc putin. Evident ca nu reusesc intotdeauna, dar incep sa am experienta :) Ceea ce vreau sa spun este: am invatat ca, desi simt ca viata mea este neimplinita, am puterea sa ii ajut pe altii sa aiba o viata asa cum mi-as dori eu sa am. A ne ajuta unii pe altii, a ne ruga unii pentru altii, trecand peste propriile neimpliniri - nu stiu daca exista un sens mai inalt. E ultimul meu cuvant, acum - si totodata sensul pe care voi incerca sa il imprim vietii mele.

Cred ca, daca am incerca mai multi acest lucru, pamantul ar fi mai bun.

marți, 4 septembrie 2012

200120904

Cu dedicație pentru cineva drag, (re)întâlnit ieri după mulți ani. De pe vremea când scriam poezii (long, long time ago... :) ), iar unele chiar mi se păreau reușite.


Am întâlnit odată un om ciudat,
- părea tânăr, dar era cum nu se poate mai bătrân -,
mereu surâzând, frumos și stilat...
un marinar cu un ten fantastic de brun.

Povestea deseori de asta, de aia,
îi plăceau, pare-se, vântul și ploaia;
zâmbea netezindu-și fără preget cărarea
și - Doamne! -, mult își mai iubea marea,
trista bătrâna tăcuta...

Mă chema cu un deget și-ncepea să-mi vorbească
de războaie, de furtuni și de moarte - o, sluta! -,
de sine, un tânăr temător ucenic,
de cumplita limitare omenească:

”Ca tine fiind, foarte multe doream
- Să zbor, să nu respir, să fug în cer încercam -
Noapte și stele, fantastic eter;
Numai jos, numai sus, numai ape și cer...”

Și atât de mult îi plăcea să-mi vorbească
încât să respire, să nu zboare, uita...
Ultima oară - l-am văzut sus, undeva,
contopit cu noaptea albastră.

O, unchiule, pe unde mai ești acum? Unde ești?
Prin ce universuri de fum rătăcești?


Țin pumnii strânși.

Cu drag,