sâmbătă, 29 iunie 2013

20130629

Am învăţat recent  - sau poate am început numai să accept - că nu am voie să mă urăsc. Nici să renunţ. Nici să îmi doresc moartea. Toate acestea: ura de sine, renunţarea sau dorinţa de moarte - sunt, sau par, soluţii uşoare. Însă toate sunt greşite. Nu e uşor să te zbaţi, să ai dinţii încleştaţi în încordarea luptei de a o scoate, de unul singur, la capăt; însă asta e ceea ce trebuie.

Acum câteva luni am avut două zile în care, indiferent de direcţia în care priveam, simţeam suflul morţii. Moartea neaşteptată a unui om nu demult iubit, vestea morţii profesoarei mele de pian - omul care mă învăţase să simt - dar şi problemele teribile de sănătate ale unei rude foarte apropiate - toate aceste veşti m-au dărâmat; şi am înţeles totodată că nu vreau să cauzez niciunui om drag suferinţă printr-o astfel de veste.

Pur şi simplu, dau tot ce am, ard ca o lumânare şi voi pleca atunci când voi fi chemat. Până atunci, e o uşurare măcar faptul că cei care nu mă cunosc foarte bine mă consideră un om superficial, complet lipsit de orice fel de griji, un turist în vacanţă, care pare rătăcit pe aici.