20111022

M-am întors acasă în Bucureşti după o săptămână petrecută în nordul ţării.

Ardelean de felul meu, mă plimbam pe străzile unui mare oraş transilvan (oraş pe care îmi dorisem dintotdeauna să îl cunosc mai bine, pentru că nu reuşisem până acum să ajung acolo decât în mod pasager, de câteva ori) şi nu puteam crede cum oamenii se transformaseră în ultimii ani. Bănuiam dintotdeauna că oamenii  de acolo se uită la bani şi la statutul social, dar nu mă gândeam că lucrurile au ajuns atât de departe. Nu acuz. Constat. Cu mâhnire şi lamentându-mă pe dinăuntru.

Evident, asta nu se vede de la o primă discuţie, o primă întâlnire (cel puţin în anumite cazuri, pentru că în altele e extrem de vizibil şi simţi că omul cu care vorbeşti, şi cu care nu ai mai vorbit de cinci ani de zile, ţi-a spus totul în prima secundă în care v-aţi salutat, atunci când şi-a consultat grăbit ecranul telefonului high end). Dar în cele din urmă iese la iveală. Te doare când vezi oameni buni, cultivaţi, faini, care muncesc din greu, aşezând banul şi statusul social mai presus de orice. Nu sunt toţi, evident, dar constituie majoritatea care dă tonul şi dictează standardele - noul conformism local.

Probabil totul se leagă şi cu starea de criză economică, ce va împlini curând patru ani la noi. Probabil sunt eu un norocos, cu două slujbe în timp ce mulţi alţii nu îşi găsesc niciuna (pentru că ştiu bine unde mi-e capul, iar capul meu e bine mersi aici pe pământ şi nu în nori). Însă îndrăznesc să îmi mărturisesc deschis dezamăgirea: a alege un ban în plus versus a alege să fii mai uman. Nu vreau să spun că în Bucureşti lucrurile sunt diferite, pentru că ele sunt exact la fel. Totuşi, diferenţa este că aici, în general, lucrurile acestea sunt spuse pe faţă, atunci când e cazul, nu disimulate.

Eram acum două zile la o terasă foarte frecventată de branşaţii oraşului şi mă bucuram în linişte de berea neagră din pahar. Şi, dintr-o dată, am descoperit un sentiment nou (mărturisesc): mi s-a făcut dor de Bucureşti şi de acasă. Constatarea pe care am făcut-o, surprinzătoare pentru mine, era că de fapt sunt mai familiarizat în Bucureşti, decât în Ardealul (pe care îl iubesc şi reprezint) în care m-am născut şi unde am crescut. Şi unde încă mă simt la mine, dar asta într-un fel foarte personal. O fi bine, o fi rău?

Pe de altă parte, aşa cum mi-a spus cineva nu cu mult timp în urmă, toate astea s-ar putea să fie exclusiv rodul frustrării. So don't take me very seriously. Deşi scriu aici numai ceea ce am simţit în acele momente în forul meu interior, fără a mă programa în vreun fel să simt un anumit lucru.


Cu drag,