20111023

Deşi sunt un om relativ tânăr, m-am izbit de multe ori cu capul de pragul de sus - pragul speranţelor şi al iluziilor. E un proces dureros şi din păcate necesar. Am observat apoi că nu mai pot comunica aşa cum trebuie cu cei care nu au trecut prin asta, fie că au avut noroc, fie că au fost protejaţi într-un fel sau altul. Sunt conştient totodată că există astfel de locuri spirituale prin care eu nu am trecut încă şi prin care poate nu voi trece niciodată.

Este aşadar adevărat: viaţa ne desparte pe unii de alţii, şi cred că e posibil să existe experienţe (spirituale sau existenţiale, cum doriţi să le spuneţi) incomunicabile de-a dreptul, pe care degeaba încerci să le împărtăşeşti, pentru că celălalt nu le poate înţelege, nu le poate cuprinde, netrăindu-le el însuşi.

Nu mă pot abţine să nu fiu subiectiv când voi constata ironic, fără a generaliza însă, că acei oameni care nu pot înţelege ceea ce încerc să le spun mă consideră superficial, neglijent, indolent, un om care nu oferă garanţii, un om "neserios", pe scurt un ratat.

Este motivul pentru care încerc să nu tratez astfel pe nimeni. Iar dacă voi dobândi vreodată certitudinea că cineva este superficial, nu voi adopta un ton superior. Mi-am luat angajamentul interior de a nu trata pe nimeni de sus, deşi nu într-un mod naiv. Este absurd ca un vas ciobit să ia de sus un alt vas ciobit. Eu nu sunt ciobul care râde de o oală spartă.

Cu drag,