Se afișează postările cu eticheta jurnal. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta jurnal. Afișați toate postările

luni, 23 decembrie 2013

20131223

Am petrecut ultimul timp plonjând în oceanul vieții reale. Nu regret. Era însă mai bine, poate, să scriu mai des. Poate nu. Simțeam anul trecut, și acum cred acest lucru mai mult decât atunci, că viața este prea scurtă pentru a o petrece în fața unui monitor. Cele întâmplate anul acesta au ținut să îmi dea dreptate.

În acest moment, încerc să fac în așa fel încât cel mai important aspect al existenței mele să fie faptul de a fi alături de - și dacă se poate împreună cu - cei apropiați. Este foarte greu. Nu reușesc adesea să comunic ceea ce trebuie, sunt nevoit să renunț în alte situații la obiectivele asumate, distanța fizică îmi răpește prieteni dragi, nemaipunând la socoteală omniprezentele probleme de sănătate. Însă e OK, sunt împăcat, am primit atât de mult înapoi.

Orașul se pregătește de sărbătoare, cu toate că mi se pare evident cât de greu a devenit să trăiești aici. Mi se strânge inima de fiecare dată când trec prin piață, în drum spre metrou, sau când aștept la casă în hipermarket; cu toate acestea, oamenii se străduiesc să sărbătorească. Dincolo de toate exagerările, cred că era mai rău fără... Fără sărbătoare și fără timpul sacru al sărbătorii.

Ascult colinde, încerc să aranjez pe cât se poate casa și să mă odihnesc după o lună foarte, foarte obositoare. Nu vreau decât să stau liniștit și să îmi trag sufletul, cu vin fiert și scorțișoară, castane coapte și colindători în ușa casei mele. Nu cer nimic mai mult.


Crăciun fericit.

joi, 29 august 2013

Omagiu lui Oscar

Am aflat de moartea lui acum câteva zile.

Nu am fost prieteni apropiaţi şi nu am avut ocazia să îl cunosc foarte bine. Însă cele câteva discuţii purtate (mai ales ultima) mi-au arătat că am în faţă un om remarcabil. Un om care ia o decizie şi o urmează până la capăt, indiferent de costuri.

Am reţinut din biografia lui faptul că, imediat după Revoluţie, acest om a lăsat în urmă o situaţie materială foarte bună în Republica Federală Germană pentru a reveni în ţară şi a pune umărul la schimbare. Şi asta fără a primi nimic în schimb, sau mai bine zis, primind ca răsplată dispreţul şi duşmănia nedisimulată a unor elite neocomuniste. Practic şi-a pus întreaga viaţă garanţie în pariul ăsta. Nu ştiu cât de mulţumit a fost până la urmă de ceea ce a reuşit să facă din ceea ce îşi propusese la început, însă mi se pare că activitatea desfăşurată la ziarul Timişoara - primul ziar liber din România democratică, şi unul din forurile care au susţinut mereu necesitatea decomunizării duse până la capăt a societăţii româneşti - este în sine suficientă pentru a spune că Oscar Berger a învins, cu toată amărăciunea pe care a trebuit să o poarte, amărăciune evidentă inclusiv în ultimul său articol, scris în ultima sa zi de viaţă.

Nu mulţi oameni merită de fapt respectul nostru necondiţionat, şi asta pentru că de multe ori judecăţile noastre de valoare sunt incomplete. Atunci când un om a încheiat cursa acestei vieţi putem să ne dăm seama, cu mai puţine şanse de a greşi, ce a însemnat acel om pentru cei din jur. Iar Oscar a fost consecvent crezurilor sale până în ultimul moment. Avem o atât de mare nevoie de astfel de oameni rari, măcar pentru a nu uita ce înseamnă verticalitate şi sacrificiu de sine.

Citeam anul trecut o carte scrisă de Eric Emmanuel Schmitt, şi zilele astea nu puteam să nu văd câteva asemănări între personajul principal al cărţii şi Oscar. Dincolo de identitatea de prenume, ambii au luptat cu o boală necruţătoare, ambii au încercat să confere noi sensuri - mai bune - realităţii, şi mai ales, ambii au încercat să privească fiecare zi ca fiind prima zi din viaţă.

Adio, Oscar Berger.


miercuri, 7 august 2013

20130808

Sunt oameni pe acest pământ care îmi sunt permanent dragi, şi pe care nu îi voi uita niciodată, indiferent că, dintr-un motiv sau altul - fie el neputinţele noastre omeneşti, distanţa sau moartea - nu mai reuşim să ne spunem bună ziua în această parte a graniţei existenţiale. Aceşti oameni sunt foarte importanţi pentru mine. În realitate, ei nu au preţ. Dacă aş fi fost un om mai bun, aceşti oameni ar fi fost lângă mine acum.

Nu cer, nu acuz şi nu judec. De fapt, nu e nimic de adăugat, nimic de justificat, nimic de precizat. Cuvintele tocmai scrise adineauri sunt rostite, simţite de o inimă înfrântă. Îmi pare rău pentru prietenii care trebuie să poarte această povară alături de mine, atunci când petrecem mai multe ore împreună şi mă întristez, înţelegând greşelile comise. Îmi e ruşine faţă de ei, pentru că nu vreau să simtă amarul pe care îl simt eu.

Măcar acesta să îmi fie privilegiul: de a nu da socoteală pentru ceea ce simt, de a putea aiura în voie aici, atunci când sunt la capătul puterilor mele sufleteşti. De a avea alături prieteni dragi care se întristează alături de mine, deşi aceasta nu e lupta lor, deşi au propriile războaie de dus, deşi îmi e ruşine.

Totuşi, nimeni dintre oameni nu mă poate judeca drept. Acesta e drumul meu.

vineri, 26 iulie 2013

20130727

Joia viitoare voi pleca din Bucureşti. Prieteni dragi m-au invitat, mai întâi la Folk you în Vama veche (se pare că va fi ultima ediţie), de pe 1 pe 5 august, iar apoi, pentru al doilea an la rând, la Artmania în Sibiu, de pe 7 până pe 10. În ambele cazuri, vorbim de perioadele cele mai aglomerate; aceste festivaluri marchează vârful de sezon turistic.

Sunt momente în care îmi doresc ca orele până la plecare să treacă cât mai repede cu putinţă, dar, în general, încerc să mă concentrez asupra a ceea ce am de făcut până atunci şi să profit cât se poate de zilele rămase. Timpul trece oricum prea repede, ca un fum.

Este ironic, cumva - atât în Vamă, cât şi la Sibiu, voi ocupa de unul singur o cameră cu paturi twin, în acele câteva zile din an în care sute, dacă nu mii de persoane, încearcă să găsească un loc în care să îşi plece capul în cele două locuri. Am încercat să conving prieteni să vină, fără izbândă, şi mărturisesc că regret. E singurul lucru care îmi umbreşte bucuria de a avea aceste zile libere - faptul de a petrece singur momente atât de frumoase. Well, more for me. Poate e mai bine aşa.

Nu aştept mare lucru: dincolo de muzică, îmi doresc să prind un răsărit de soare, alergând dimineaţa la malul mării; să vorbesc despre interculturalitate şi Elveţia cu prietenul meu din Geneva (combătându-ne, pe poziţii contradictorii), şi să vizitez din nou, de data aceasta cu carneţelul la mine, Brukenthalul din Sibiu. Orice altceva e un plus.

Când mă voi întoarce, nu voi mai fi acelaşi.

marți, 9 iulie 2013

20130710

Anul acesta am început sezonul de jogging mult mai devreme decât de obicei. În mod normal, de când am început să alerg, acum vreo treisprezece ani, aşteptam să se instaleze vara aşa cum trebuie, şi prima ieşire în parc pentru a alerga avea loc în general în luna iunie. De data asta, am început în aprilie. Presupun că m-am abătut atât de mult de la regula stabilită pentru că, acum câteva luni, aş fi făcut de fapt orice, numai să uit câteva minute cel puţin ce se întâmplă în jurul meu.

Am schimbat câteva lucruri în felul în care alerg. În primul rând, am schimbat ora - acum alerg mult mai târziu. Am mărit distanţa alergată, am mărit viteza şi am combinat în prima lună reprizele de jogging cu reprize de fitness şi înot. Interesant însă, niciodată viteza de alergare sau distanţa parcursă nu m-au interesat atât de puţin ca acum. De fapt, singura regulă pe care încerc să o urmez este să alerg în aşa fel încât programul zilei următoare să nu fie afectat în vreun fel.

În condiţiile astea, puţin paradoxal, luna trecută am participat la prima competiţie sportivă din viaţa mea de adult şi am obţinut, în mod cu totul neaşteptat, prima medalie : bronz, în proba de semimaraton ştafetă, în cadrul Corporate Games. Am alergat cei cinci kilometri de poteci îmbibate de noroi şi bălţi prin pădurea Băneasa în douăzeci de minute. A fost pentru prima dată când am alergat pe o altă suprafaţă decât asfaltul. Ca pregătire pentru concurs, printre alte lucruri, atunci când încă nu ştiam dacă voi concura individual sau în proba de echipă, am alergat cei 21,098 km de unul singur.

Dincolo de tot ceea ce am învăţat, dincolo de faptul că am traversat astfel puţin mai uşor o perioadă care m-a zguduit alminteri precum un avion în picaj, am luat hotărârea să îmi iau inima în dinţi şi să particip, cu următoarea ocazie, la primul meu semimaraton.

Cu bine,

sâmbătă, 29 iunie 2013

20130629

Am învăţat recent  - sau poate am început numai să accept - că nu am voie să mă urăsc. Nici să renunţ. Nici să îmi doresc moartea. Toate acestea: ura de sine, renunţarea sau dorinţa de moarte - sunt, sau par, soluţii uşoare. Însă toate sunt greşite. Nu e uşor să te zbaţi, să ai dinţii încleştaţi în încordarea luptei de a o scoate, de unul singur, la capăt; însă asta e ceea ce trebuie.

Acum câteva luni am avut două zile în care, indiferent de direcţia în care priveam, simţeam suflul morţii. Moartea neaşteptată a unui om nu demult iubit, vestea morţii profesoarei mele de pian - omul care mă învăţase să simt - dar şi problemele teribile de sănătate ale unei rude foarte apropiate - toate aceste veşti m-au dărâmat; şi am înţeles totodată că nu vreau să cauzez niciunui om drag suferinţă printr-o astfel de veste.

Pur şi simplu, dau tot ce am, ard ca o lumânare şi voi pleca atunci când voi fi chemat. Până atunci, e o uşurare măcar faptul că cei care nu mă cunosc foarte bine mă consideră un om superficial, complet lipsit de orice fel de griji, un turist în vacanţă, care pare rătăcit pe aici.

joi, 6 septembrie 2012

Punct

Dragi prieteni,

simt ca a venit timpul sa ne luam ramas bun.

M-am gandit foarte, foarte mult zilele din urma, si am ajuns la concluzia ca nu mai pot continua. Gandurile mele nu se rezuma la blog, de fapt; saptamana care a trecut mi-am cantarit trecutul, am incercat sa refac viziunea unui viitor, mi-am pus multe intrebari despre mine, am luat hotarari. Simt ca trebuie sa ma intorc in mine insumi si sa ma preocup, o vreme, numai de capitolele din propria viata. Mai ales de cea spirituala.

Cu timpul, cine stie, sper ca voi reusi sa ma apropii din nou de paginile jurnalului, si dupa aceea, poate, de acest blog. Cand voi avea din nou suficienta incredere ca ceea ce scriu are un sens, suficienta incredere in mine, ne vom regasi aici.

In loc de ramas bun: de multe ori nu ni se intampla (numai) lucrurile pe care le dorim. As da tot ce am si ce sunt pentru ca familia mea sa fie reunita din nou la aceeasi masa, de exemplu. Imi doresc enorm o familie a mea. Primul lucru este pur si simplu imposibil; al doilea mi se pare mai indepartat ca oricand. Traiesc in fiecare clipa cu aceste neimpliniri in fata ochilor, si - adunand toate lucrurile care nu au mers cum mi-am dorit - sunt tentat uneori sa imi privesc viata ca o suma de deziluzii.

Totusi, am facut o descoperire uimitoare despre sens. Nu stiam ca am puterea asta, dar sunt prieteni pe care reusesc sa ii ajut sa isi atinga visele, alti prieteni carora reusesc sa le ofer speranta si mangaiere, si oameni pentru care existenta mea conteaza, la propriu - daca ma straduiesc putin. Evident ca nu reusesc intotdeauna, dar incep sa am experienta :) Ceea ce vreau sa spun este: am invatat ca, desi simt ca viata mea este neimplinita, am puterea sa ii ajut pe altii sa aiba o viata asa cum mi-as dori eu sa am. A ne ajuta unii pe altii, a ne ruga unii pentru altii, trecand peste propriile neimpliniri - nu stiu daca exista un sens mai inalt. E ultimul meu cuvant, acum - si totodata sensul pe care voi incerca sa il imprim vietii mele.

Cred ca, daca am incerca mai multi acest lucru, pamantul ar fi mai bun.

marți, 4 septembrie 2012

200120904

Cu dedicație pentru cineva drag, (re)întâlnit ieri după mulți ani. De pe vremea când scriam poezii (long, long time ago... :) ), iar unele chiar mi se păreau reușite.


Am întâlnit odată un om ciudat,
- părea tânăr, dar era cum nu se poate mai bătrân -,
mereu surâzând, frumos și stilat...
un marinar cu un ten fantastic de brun.

Povestea deseori de asta, de aia,
îi plăceau, pare-se, vântul și ploaia;
zâmbea netezindu-și fără preget cărarea
și - Doamne! -, mult își mai iubea marea,
trista bătrâna tăcuta...

Mă chema cu un deget și-ncepea să-mi vorbească
de războaie, de furtuni și de moarte - o, sluta! -,
de sine, un tânăr temător ucenic,
de cumplita limitare omenească:

”Ca tine fiind, foarte multe doream
- Să zbor, să nu respir, să fug în cer încercam -
Noapte și stele, fantastic eter;
Numai jos, numai sus, numai ape și cer...”

Și atât de mult îi plăcea să-mi vorbească
încât să respire, să nu zboare, uita...
Ultima oară - l-am văzut sus, undeva,
contopit cu noaptea albastră.

O, unchiule, pe unde mai ești acum? Unde ești?
Prin ce universuri de fum rătăcești?


Țin pumnii strânși.

Cu drag,

joi, 30 august 2012

20120831

Mi-am dat seama de un lucru. Sper să nu sune prea teoretic.

Apar situații în care ne luăm atât de în serios pe noi înșine, încât începem să îi tratăm pe ceilalți conform pretențiilor noastre prezumtive față de noi - adică îi luăm pe ceilalți de sus, pentru că avem impresia că nu se ridică la înălțimea ideilor noastre frumoase, estetice, dar pur teoretice, despre rostul (nostru) în lume.

Se întâmplă să devenim, pe deasupra și pe nesimțite, indulgenți cu noi și intransigenți peste măsură cu ceilalți.

Știți, de fapt acest proces are loc atunci când uităm că singurul mod în care putem schimba lumea din jurul nostru, singurul mod în care putem face cu adevărat lumea mai bună, este să începem - și să continuăm - cu noi înșine. Adică - să purtăm tot timpul alături oglinda care ne pune în evidență propriile imperfecțiuni, propriile ogoare ne-desțelenite; să devenim propriul nostru ogor.

Dacă avem acest lucru în față, în mod natural, neforțat, puțină relaxare nu strică. Puțină, doar puțină - doar atâta încât cei din jur să nu înceapă să se țină la distanță de seriozitatea noastră afișată. Sau de sarcasmul nostru superficial.

Relaxarea - moderată, totodată nu mimată - adăugată dorinței de a face lumea imediat înconjurătoare o măsură mai bună este ca sarea adăugată în bucate.

Cu drag,

luni, 20 august 2012

20120820

Sunt obosit.

Revenisem de la Sibiu cu bateriile cât de cât mai încărcate, dar o săptămână petrecută în oraș m-a adus în starea de dinaintea plecării. Adevărul e că îmi propun să fac cât mai multe lucruri atunci când nu pic literalmente de oboseală și încerc să nu pierd timpul de care dispun.

A fost frumos în Ardeal. Am petrecut pentru prima dată mai mult de jumătate de oră în Sibiu :), am ascultat câteva concerte care mi-au plăcut (cum ar fi concertele Die Toten Hosen și Poets Of The Fall), am vizitat Brukenthalul (m-a impresionat plăcut colecția de artă pe care am găsit-o acolo) și am hălăduit pe străzi multicentenare și prin ganguri fermecătoare. Surprinzător pentru mine, am întâlnit mulți prieteni. Trei zile foarte dense.

Totuși, trei zile nu sunt de ajuns pentru a spune că am văzut Sibiul. Vreau să mă întorc, vreodată. Nu cred însă că mi-aș dori să locuiesc în Sibiu, deși vorbim de Ardeal. Poate nu veți fi de acord cu mine - am observat că destui prieteni care locuiesc în provincie vor să se stabilească în București. Și nu doar ei - mulți oameni se uită la oraș prin prisma oportunităților pe care cred că le întrezăresc aici. Adevărul e că eu sunt unul dintre ei, doar că am niște ani avans și am devenit de-al locului - ceea ce nu e de blamat, nici de admirat, trebuie pur și simplu luat ca atare. It's just a fact of life.

Cu drag,

marți, 31 iulie 2012

20120731

Fiecare om îşi urmează propriul drum.

NIMENI nu poate fi comparat cu altcineva. O comparaţie între oameni, chiar dacă simţim că se impune, şi chiar dacă ne pare reală, nu va fi niciodată completă. Ne stă în caracter, în reflexe, să comparăm oamenii şi aşadar să îi judecăm, dar acest lucru nu ţine de adevăr. O astfel de comparaţie făcută de noi va fi întotdeauna ceva extern.

luni, 30 iulie 2012

20120730

Zilele se scurg pe nesimţite, la peste treizeci de grade Celsius, dar totodată într-un ritm alert. E bine şi mă bucur că e atât de bine.

Pe de altă parte, dacă aş putea, mi-aş investi banii în timp. Aş cumpăra timp. Nu în sensul că aş da timpul înapoi (mă tot întreb zilele acestea dacă aş fi putut face alegeri mai bune până acum), ci în sensul că aş plăti pentru ca ziua să aibă o oră sau două în plus, încât să reuşesc să fac mai multe lucruri. Ştiu că nu se poate. Şi atunci mă mulţumesc cu ce am.

Ascult înregistrări cu vioara lui Evghenii Isaiev. Vechi, din 1912, au fix o sută de ani în spate. Gândindu-mă la acest interval de timp, mi se pare bine că realizez cât de puţin semnificativ, dintr-un punct de vedere, este prezentul pe care îl traversăm, cu patimile lui aferente. Am ajuns să pierdem prieteni din cauza opţiunilor politice divergente... Nu contenesc să mă minunez cât de uşor putem fi radicalizaţi şi manipulaţi într-un sens sau altul - dovadă a slăbiciunii noastre ca grup.

Voi pleca la Sibiu trei zile în august, deci în mai puţin de două săptămâni, şi - sincer - sunt nerăbdător să rup măcar un pic ritmul monoton al vieţii mele bucureştene, o viaţă cu mult beton încins şi multe grade la umbră. Am fost invitat de oameni dragi (cu opţiuni politice opuse :) ) la festivalul Artmania şi exact acolo voi fi de găsit. Plus, încă nu am vizitat Brukenthalul, spre ruşinea mea. În cuvintele unui personaj de film: that's something we shall have to remedy. Nici Sibiul în sine nu mi-e foarte familiar - şi acest neajuns trebuie remediat.

Cu drag,


luni, 9 iulie 2012

20120710

O fiinţă umană trebuie să strălucească. Trebuie să transmită în jur ceva din strălucirea propriei existenţe, ceva a la Tinker Bell, dacă vreţi. Nu se poate altfel.

Nu trebuie să fie o strălucire agresivă, ardentă, obositoare. O strălucire mată are o anduranţă mult mai mare, e mai durabilă.

Aş dori să vă transmit ceva din ceea ce simt atunci când înţeleg că cineva din imediata mea apropiere străluceşte, radiază o parte din ea însăşi. Din păcate, cuvintele nu pot exprima atât de bine acest sentiment, pentru că este adesea copleşitor. În plus, strălucirea aceasta, despre care încerc să leg două vorbe, este atât de uşor de ignorat de către oameni, de către mine.

Mi-am amintit de asta săptămâna trecută, când un om trecut prin multe necazuri, cu un braţ lipsă, îmi spunea smerit: Dumnezeu în casa dumneavoastră. Şi în a dumneavoastră, i-am răspuns, încurcat.

Ei bine, acel om strălucea - nu e chiar o modă la noi, zilele astea.

Vă doresc din tot sufletul cât mai multe astfel de întâlniri.


Cu drag,

marți, 19 iunie 2012

20120620

Fiecare zi care trece îmi arată lucruri despre mine - lucruri pe care, până nu de mult, eram dispus să le ignor. Adevărul e că pe zi ce trece mă simt tot mai cinic şi mai împietrit. Rezultatul jocurilor în deplasare şi al experienţei.

Mai demult credeam că sunt, pur şi simplu, un om plăcut şi sociabil. În realitate sunt un om colţuros, foarte dificil, retras şi neîncrezător, inclusiv - sau mai ales - cu cei apropiaţi şi cu cei care ţin la mine. Nu vorbesc de prima impresie. Am observat că atunci când sunt un om plăcut, natural sau nu, devin vulnerabil. Am mai observat că, pe măsură ce cineva îmi devine mai apropiat, devin şi eu mai incomod.

Asta nu este o auto-flagelare, ci o constatare. Nu aş avea încredere într-un om care să-mi semene, pentru că nu aş fi sigur că îl descifrez cum trebuie. Mai demult speram să pot deveni un model pentru cei din apropierea mea. Acum sunt mai departe decât oricând de imaginea asta. Am devenit, în mintea mea, un anti-model.

Ca să nu fiu cu totul negativ, sunt conştient că am ajuns aici din cauză că am ales să îmi urmez hotărârile până la capăt, şi să le asum. Risc, ştiu. A fi cinic, preţios şi dificil - e o parte a preţului pe care îl plătesc pentru strategiile sociale pe care le aplic. Nu vreau să fiu întrebat de scopuri. Nu mai vorbim de o moralitate de prim nivel, iar cuvintele nu pot exprima precis ceea ce urmăresc.

Blândeţea unui porumbel trebuie neapărat însoţită, în lumea de azi, de înţelepciunea unui şarpe.

Cu drag,

vineri, 15 iunie 2012

20120616

Scriam acum vreo şapte ani că trăim într-o perioadă istorică numită generic "post-colonialism".

Mi-am dat seama că nu e aşa. Nu doar pentru că am apucat să citesc între timp din lucrările lui Immanuel Wallerstein sau pentru că am mai frunzărit analizele Stratfor, ci pentru că mi-am dat seama că lucrurile nu stau aşa.

Ar fi nemaipomenit dacă ne-am afla acum în post-colonialism, relaţiile de dominare ar dispărea, iar spaţiile lumii ar fi la fel de dense. Evident, nu e cazul. Epoca istorică pe care o traversăm este la fel de colonialistă ca şi cele anterioare, în pofida apariţiei pe hartă a tuturor statelor noi din Africa şi Asia, la jumătatea secolului XX, respectiv a statelor post-sovietice în 1990 şi 1991. Asta pentru că colonialismul s-a mutat de pe hărţi în instituţiile bancare, pe de o parte, şi, mai important, a modelat moduri de gândire care rămân. Te loveşti de ele şi îţi dai seama de existenţa lor.

Nu există stat, pe acest pământ, care să nu fie integrat în relaţii de vasalitate cu alt stat, într-un sens sau altul. A spune că acest lucru nu are un efect asupra vieţii mele cotidiene, de exemplu, ar fi o prostie.

Nu spun că infra-colonialismul de acum - căci în 2012 ne aflăm în epoca istorică numită generic infra-colonialism, un colonialism economic, cultural şi mental, nu atât politic - este rău în sine. Întotdeauna este nevoie de o ierarhie, de o ordine. Planeta noastră are o geografie, unele puncte sunt mai importante iar altele mai puţin, tot aşa cum universul este organizat în jurul legii atracţiei gravitaţionale. Statele mai mici gravitează în jurul statelor mai mari, cu atat mai mult dacă vorbim şi de o apropiere geografică. Şi totuşi, un om care are norocul de a se fi născut într-o zonă liberă şi prosperă, să zicem un stat nucleu, în termenii lui Huntington, nu are dreptul existenţial să privească pe altcineva de sus, din cauza acestui motiv. În plus, mi-e ciudă să văd când un astfel de om dă cu piciorul şansei extraordinare de a se fi născut liber.

vineri, 8 iunie 2012

20120609

Cu puţin noroc, în seara asta nu mai ajungeam acasă, ci la spital sau la morgă.

Taximetristul care mă aducea de la serviciu şi-a făcut cruce când un autoturism care venea de pe contrasens a intrat pur şi simplu pe banda noastră de mers - şi uite-aşa am învăţat că scaunele nu sunt făcute degeaba din material textil. Cred că am văzut cea mai bruscă frână din viaţa mea - maşina a încremenit pur şi simplu pe loc, iar şoferul taxiului a condus mai departe ca un telegar speriat. Asta după ce automobilul de pe contrasens a trecut milimetric pe lângă noi...

Se conduce atât de prost în Bucureşti. Mor sute de oameni în fiecare an pe străzile oraşului, dar nu îi pasă nimănui. De fiecare dată când intru într-un automobil îmi pun centura, deşi nu ştiu cu ce m-ar ajuta în caz de ciocnire frontală. E ceva pur şi simplu de nedescris.

luni, 4 iunie 2012

20120605

Este ziua mea, şi îmi dau seama că cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi este deja pe raft.

Nu e ceva complicat, e un trandafir alb, primit de la cineva care nu îmi e nici măcar prieten - şi care nu ştie că ziua mea de naştere e în perioada asta - în urma unui impuls de moment. Trandafirul nu vrea să spună prea mult, nu poartă conotaţii sentimentale, spune doar că eu nu exist degeaba. Şi contează enorm.

În altă ordine de idei, la începutul anului îmi propuneam să ajung o dată pe lună la spital şi să văd suferinţa. Nu filosofic, ca un spectacol, ci existenţial. În ultimele două săptămâni am ajuns acolo zilnic, fără să pot alege.

E teribil. Atât suferinţa în sine, cât şi felul în care e banalizată şi călcată în picioare de către alţii. Spitalul e un filtru esenţial al lipsei de milă şi a cinismului societăţii noastre. Am avut acea senzaţie pe care am încercat-o atunci când citeam Balanţa. Mai puţin umorul.

Cu drag,

vineri, 1 iunie 2012

20120602

Mi-am îndeplinit o veche dorinţă şi mi-am cumpărat, săptămâna asta, un pick-up USB. Cadou de ziua mea de naştere :) E un pick-up ca toate pick-up-urile, doar că poate transfera în format digital o înregistrare de pe un vinyl.

Locuiesc singur, dar odată cu mobila veche (pe care vreau să o schimb cât mai repede posibil) am moştenit şi câteva sute de cărţi tipărite în mare măsură în perioada comunistă, vreo câteva zeci de casete video, şi vreo 200 de vinyluri. Cele mai multe cu muzică pop, apoi cu poveşti, cu muzică clasică şi cu muzică populară. Cum pick-up-ul vechi nu mai funcţiona de aproape 20 de ani, discurile rămăseseră imobilizate pe un raft, şi îmi părea rău de fiecare dată când le vedeam că nu pot face nimic cu ele - era exclus, din capul locului, să le arunc. Evident că, în marea majoritate, sunt cu totul irelevante, însă unele mi-au marcat copilăria şi îmi era dor de ele. Discuri cu muzică pop, cu muzică clasică (cât de importante au fost!) şi cu poveşti.

Când am cumpărat pick-up-ul am devenit puţin melancolic, pentru că noul meu pick-up e un Akai, şi mi-am adus aminte de epoca electronicelor japoneze pe care le cumpărai pentru o viaţă (aşa cum e combina pe care am cumpărat-o acum 12 ani şi care se încăpăţânează să meargă excelent). Ei, şi uite-aşa, după atâţia ani, ascult din nou FFN (un joc), Phoenix (canarul, vremuri), Sofia Rotaru (monolog o liubly), Neoton Familia (a familia) sau nemaipomenitele cântece pentru copii ale lui D. D. Stancu. Până la sfârşitul anului sper să termin de ascultat toate discurile, pentru că în medie un disc are 30 de minute, şi să digitalizez ceea ce merită digitalizat.

Am observat că gusturile nu mi s-au schimbat prea mult. De fapt, din oferta disponibilă, preferinţele au cam rămas aceleaşi :) Doar că acum văd ceva mai nuanţat. În plus, îmi dau seama că părinţii mei, şi probabil nu doar ei, ascultau o muzică mai variată decât muzica disponibilă azi: de la muzică indiană şi turcească, trecând prin balalaika rusească, blues şi rock unguresc şi sârbesc, (multă) muzică pop-rock cehească, terminând cu ceea ce ne e familiar azi, muzica pop-rock occidentală. Pe undeva, mărturisesc că regret puţin pierderea acestei dimensiuni regionale - aş fi interesat să descopăr ce muzică pop mai compun vecinii bulgari, sârbi, unguri, cehi sau polonezi. Mai mult regret, totuşi, că muzica pop rock românească de acum este, încă, din punctul de vedere al nivelului de creativitate, sub ceea ce aveam în anii 60 şi 70, când, în pofida unui regim opresiv, mai multe trupe produceau albume grozave. Păcat că nu mai e activă the endless zone. Aş avea mai multe de spus - dar mai bine altă dată.

E adevărat că un vinyl are un sunet pe care sunetul digital nu îl poate egala; deşi sunetul digital este mai fidel, pare mai sărac. Cu toate astea, chiar dacă voi păstra discurile relevante aşa cum se păstrează o amintire scumpă (aşa cum voi păstra şi cărţile bune), sunetele vor ajunge în biblioteca virtuală. Cumva trist, deşi sper să sune neutru: e mersul inexorabil al progresului.


Cu drag,

joi, 24 mai 2012

20120525

Am avut un mic şoc săptămâna trecută. Cauzat de o experienţă mai degrabă suprarealistă, căreia încerc să nu îi acord prea multă importanţă.

Mă grăbeam spre serviciu, eram pe unul din bulevardele aglomerate din centru şi trebuia să mă mişc repede ca să nu ajung cu întârziere. Tocmai traversasem strada; eram pe trotuar şi făceam paşi mari şi grăbiţi. O doamnă în vârstă de aproximativ cincizeci de ani, dupa cum am putut estima, îmbrăcată elegant, se străduia să meargă mai repede decât mine şi să îmi taie calea.

M-am mirat dar, cum timpul mă presa, nu am dat importanţă şi am accelerat mai departe spre locul de muncă. Doamna respectivă, tot încercând să rămână înaintea mea şi să îmi taie calea. La următoarea trecere de pietoni, femeia pur şi simplu s-a izbit de mine - eram pe mijlocul bulevardului - nu a spus nimic (eu mi-am cerut scuze), a zâmbit şi a început să facă, agale, cale întoarsă.


Cred că am început să nu mai înţeleg oamenii din jur, în anumite momente / situaţii. De fapt, are vreun sens să încerc să înţeleg aşa ceva, e ceva de înţeles aici ? Pur şi simplu, unii oameni înţeapă cu seringi călătorii în tramvaie, iar alţii se ciocnesc de ceilalţi pietoni în mijlocul drumurilor, în timp ce majoritatea şoferilor se abrutizează fără sens în traficul din ce în ce mai haotic din oraş şi mare parte a concetăţenilor noştri îşi risipeşte viaţa în faţa televizorului.

vineri, 13 aprilie 2012

20120413

Cred că noi oamenii ne împărţim, în primul rând, în două categorii.


Sunt acei dintre noi care nu vor ca lucrurile să se schimbe, preferă din diferite motive ca ele să rămână aşa cum sunt.

Şi sunt aceia care vor ca lucrurile să se schimbe. Unii vor schimbări în bine, iar alţii vor schimbări în rău.


Ia ghiciţi care sunt majoritari.