20111026

Ieri după serviciu m-am întâlnit cu prietenul meu francez, Matthieu. Şi-a schimbat slujba de curând şi voia să mai vorbim. Am mers la un pahar de vorbă într-un restaurant francez foarte frumos de lângă Piaţa Romană, unde se pregăteşte un tartare absolut delicios. Asta aşa, pentru cunoscători.

Matthieu este chiar o figură, inclusiv pentru un francez, şi sper că nu se va supăra pe mine că vorbesc puţin despre el aici (ca măsură de prevedere, am folosit un pseudonim). Cel mai mare din patru fraţi, lipsit de timpuriu de tatăl biologic, originar din nordul Franţei, Matthieu a venit în România cu ideea de a-şi lansa propria afacere. Cum se întâmplă adesea, socoteala de acasă nu s-a potrivit foarte bine cu cea din târg şi lucruriile s-au complicat, dar se pare că în sfârşit lucrurile îi merg şi că a trecut de perioada cea mai dificilă. Puţin neserios, cam ca orice francez care se respectă, puţin nu foarte organizat; altfel simpatic şi bine intenţionat.

Mi se plângea ieri de necazurile pe care le are cu toate legăturile pe care a încercat să le lege aici. "Voi, românii", îmi spunea, "sunteţi oameni simpatici, dar adesea duplicitari şi întotdeauna complecşi. Asta e valabil şi pentru femei. După mai multe relaţii eşuate cu românce, pot să spun că renunţ la ideea de a încerca o relaţie cu o conaţională de a ta - ori cel puţin, cu siguranţă nu voi mai încerca o relaţie cu o fată singură la părinţi. De prea multe ori mi s-a întâmplat ca nimic din ceea ce îmi spunea la început să nu fie deloc adevărat după aceea, lucru constatat şi învăţat scump, pe propria piele. Nu sunt nici pe departe un om perfect, nici pe departe, sunt conştient de asta, însă chiar există pe lumea asta oameni care îţi mai şi spun de la bun început ceea ce gândesc - din păcate, nu aici".

Auch.