20111112

Am ajuns acasă sfârşit.

Nu toată lumea lucrează sâmbăta în România. Şi nu cred că majoritatea românilor au două joburi.

De îndată ce am ajuns acasă, după ce am trecut pe la supermarket, mi-am gătit nişte peşte file şi l-am servit alături de un pahar de pelin roşu absolut fabulos. Apoi am petrecut câteva ore vegetând în pat, iar acum am revenit la viaţă. Pot să mărturisesc că traiul de unul singur, mai greu decât cel împreună cu o familie, este totuşi mai frumos, pentru că îţi construieşti viaţa aşa cum vrei, în măsura posibilităţilor. Cam rudimentar spus, dar asta e.

Ascult cântece de Crăciun, încercând să anticipez cumva aerul sărbătorii care mă va surprinde ca în fiecare an, pentru că mă va prinde nepregătit. Nici măcar nu îmi pun întrebări, sunt sigur că asta se va întâmpla, deşi mai e încă atât de mult timp până la Crăciun.

Stăteam în pat şi îmi dădeam seama de un lucru interesant. Interesant, poate impropriu spus. Am cunoscut relativ mulţi oameni până acum. Sute, mii de figuri mi s-au perindat prin faţa ochilor. Cu toate astea, sunt multe situaţii în care îmi programez să uit toate detaliile legate de o întâlnire - inclusiv chipul omului pe care am avut ocazia să-l cunosc - şi sunt câteva situaţii în care, deşi involuntar, reţin detalii despre persoane care altfel n-au niciun rol important în viaţa mea. Dar şi chipul acelor persoane. Acelaşi lucru li se întâmplă şi oamenilor care mă cunosc pe mine. Unora.

Un exemplu e vânzătoarea anonimă de la raionul de peşte proaspăt din Auchan - pe unde trec rar, odată la mai mult de o lună. De fiecare dată când mă vede, reia o conversaţie întreruptă în vizita mea anterioară. Nu e singura persoană care, deabia cunoscându-mă, mă tratează atât de familiar, însă de ea îmi amintesc în acest moment. Capacitatea asta a oamenilor - mărturisesc - mă uimeşte pur şi simplu.

Mai ales într-o societate postmodernă şi atât de socializată, precum cea din Bucureşti, aşa ceva seamănă cu un ghiocel de ianuarie. Iar eu sunt atât de norocos.