O fiinţă umană trebuie să strălucească. Trebuie să transmită în jur ceva din strălucirea propriei existenţe, ceva a la Tinker Bell, dacă vreţi. Nu se poate altfel.
Nu trebuie să fie o strălucire agresivă, ardentă, obositoare. O strălucire mată are o anduranţă mult mai mare, e mai durabilă.
Aş dori să vă transmit ceva din ceea ce simt atunci când înţeleg că cineva din imediata mea apropiere străluceşte, radiază o parte din ea însăşi. Din păcate, cuvintele nu pot exprima atât de bine acest sentiment, pentru că este adesea copleşitor. În plus, strălucirea aceasta, despre care încerc să leg două vorbe, este atât de uşor de ignorat de către oameni, de către mine.
Mi-am amintit de asta săptămâna trecută, când un om trecut prin multe necazuri, cu un braţ lipsă, îmi spunea smerit: Dumnezeu în casa dumneavoastră. Şi în a dumneavoastră, i-am răspuns, încurcat.
Ei bine, acel om strălucea - nu e chiar o modă la noi, zilele astea.
Vă doresc din tot sufletul cât mai multe astfel de întâlniri.
Cu drag,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu