Cu dedicație pentru cineva drag, (re)întâlnit ieri după mulți ani. De pe vremea când scriam poezii (long, long time ago... :) ), iar unele chiar mi se păreau reușite.
Am întâlnit odată un om ciudat,
- părea tânăr, dar era cum nu se poate mai bătrân -,
mereu surâzând, frumos și stilat...
un marinar cu un ten fantastic de brun.
Povestea deseori de asta, de aia,
îi plăceau, pare-se, vântul și ploaia;
zâmbea netezindu-și fără preget cărarea
și - Doamne! -, mult își mai iubea marea,
trista bătrâna tăcuta...
Mă chema cu un deget și-ncepea să-mi vorbească
de războaie, de furtuni și de moarte - o, sluta! -,
de sine, un tânăr temător ucenic,
de cumplita limitare omenească:
”Ca tine fiind, foarte multe doream
- Să zbor, să nu respir, să fug în cer încercam -
Noapte și stele, fantastic eter;
Numai jos, numai sus, numai ape și cer...”
Și atât de mult îi plăcea să-mi vorbească
încât să respire, să nu zboare, uita...
Ultima oară - l-am văzut sus, undeva,
contopit cu noaptea albastră.
O, unchiule, pe unde mai ești acum? Unde ești?
Prin ce universuri de fum rătăcești?
Țin pumnii strânși.
Cu drag,
E atat de mult farmec in cuvintele scrise, atat de mult inteles. Intotdeauna mi-au placut mai mult decat cele rostite. Sunt mai incarcate de ganduri, mai serioase, mai pline de timp.
RăspundețiȘtergereEste multa emotie in poezie. Pe vremuri, recitam poezii. Ar fi fost dupa sufletul meu.
Cu bine,
Anonimul ;)
@Anonimul:
Ștergeremulțumesc frumos pentru comentariu.
Într-adevăr, textul scris are altă greutate decât cuvintele rostite. Îți spune asta cineva care a ținut zece ani un jurnal, care are aproape cinci ani de blogging în spate, și care acum e parțial dependent de o agendă fermecată :) Am fost mereu de părere că nu poți scrie orice, oricum, și din cauza asta, de exemplu, am publicat foarte puțin.
Știi, trebuie să mărturisesc că nu fac dedicații ușor, și nu oricui. Mă gândeam zilele astea (și am gândit mult), că dacă stau să mă gândesc bine prietenii mei adevărați pot fi numărați pe degetele unei singure mâini.
Dar nu e numai asta. De luni seara încoace am slăbit 4 kilograme, când sunt acasă ascult rock, tare, - ca acum - mă gândesc la multe lucruri mult mai mult decât de obicei, nu mă mai concentrez la fel de ușor la serviciu, nu mai am poftă de mâncare și sunt foarte fericit. Îmi e deja dor de acel cineva drag și mă gândesc să îl invit în oraș. Mă reține gândul că e foarte ocupat și nu vreau să îl necăjesc. Întotdeauna l-am considerat un om mai bun decât mine și modestia lui m-a cucerit.
În altă ordine de idei: toată lumea din jur îmi reproșează că sunt prea serios. Am găsit în sfârșit pe cineva care mă felicită pentru asta.
Mulțumesc din suflet, Anonimule ;)
Cu drag,