20120831

Mi-am dat seama de un lucru. Sper să nu sune prea teoretic.

Apar situații în care ne luăm atât de în serios pe noi înșine, încât începem să îi tratăm pe ceilalți conform pretențiilor noastre prezumtive față de noi - adică îi luăm pe ceilalți de sus, pentru că avem impresia că nu se ridică la înălțimea ideilor noastre frumoase, estetice, dar pur teoretice, despre rostul (nostru) în lume.

Se întâmplă să devenim, pe deasupra și pe nesimțite, indulgenți cu noi și intransigenți peste măsură cu ceilalți.

Știți, de fapt acest proces are loc atunci când uităm că singurul mod în care putem schimba lumea din jurul nostru, singurul mod în care putem face cu adevărat lumea mai bună, este să începem - și să continuăm - cu noi înșine. Adică - să purtăm tot timpul alături oglinda care ne pune în evidență propriile imperfecțiuni, propriile ogoare ne-desțelenite; să devenim propriul nostru ogor.

Dacă avem acest lucru în față, în mod natural, neforțat, puțină relaxare nu strică. Puțină, doar puțină - doar atâta încât cei din jur să nu înceapă să se țină la distanță de seriozitatea noastră afișată. Sau de sarcasmul nostru superficial.

Relaxarea - moderată, totodată nu mimată - adăugată dorinței de a face lumea imediat înconjurătoare o măsură mai bună este ca sarea adăugată în bucate.

Cu drag,