Sunt oameni pe acest pământ care îmi sunt permanent dragi, şi pe care nu îi voi uita niciodată, indiferent că, dintr-un motiv sau altul - fie el neputinţele noastre omeneşti, distanţa sau moartea - nu mai reuşim să ne spunem bună ziua în această parte a graniţei existenţiale. Aceşti oameni sunt foarte importanţi pentru mine. În realitate, ei nu au preţ. Dacă aş fi fost un om mai bun, aceşti oameni ar fi fost lângă mine acum.
Nu cer, nu acuz şi nu judec. De fapt, nu e nimic de adăugat, nimic de justificat, nimic de precizat. Cuvintele tocmai scrise adineauri sunt rostite, simţite de o inimă înfrântă. Îmi pare rău pentru prietenii care trebuie să poarte această povară alături de mine, atunci când petrecem mai multe ore împreună şi mă întristez, înţelegând greşelile comise. Îmi e ruşine faţă de ei, pentru că nu vreau să simtă amarul pe care îl simt eu.
Măcar acesta să îmi fie privilegiul: de a nu da socoteală pentru ceea ce simt, de a putea aiura în voie aici, atunci când sunt la capătul puterilor mele sufleteşti. De a avea alături prieteni dragi care se întristează alături de mine, deşi aceasta nu e lupta lor, deşi au propriile războaie de dus, deşi îmi e ruşine.
Totuşi, nimeni dintre oameni nu mă poate judeca drept. Acesta e drumul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu