Revenit în ţară de câteva săptămâni, încă îmi caut locul, sufleteşte.
După una din cele mai frumoase călătorii din viaţa mea, expunerea la societatea românească îmi ridică semne de întrebare. Dacă mă uit la noi încercând să trec peste preconcepţii, descopăr că problema noastră cea mai mare suntem chiar noi, pentru că disparităţile materiale pot fi depăşite încetul cu încetul.
Odată cu faptul că nu există societate terestră perfectă, dar în sens invers, îţi dai seama că lucrurile ar fi mult mai bune în România dacă oamenii ar fi puţin mai empatici şi dacă şi-ar propune să vadă lucrurile şi altfel decât din perspectiva propriului interes imediat, în detrimentul inclusiv a propriului interes depărtat. E izbitor să vezi o ţară locuită predominant de oameni care se gândesc numai la ziua lor de mâine.
Dar, look who's talking. Râde ciob de oală spartă. Să vedem cum îmi vor merge lucrurile în viitorul apropiat, şi voi vedea dacă am dreptate.
Călătoria în Spania m-a pus pe gânduri. Şi totuşi, un singur lucru aş lua de acolo să îl aduc aici: bunăvoinţa sau buna învoire între oameni, aşa cum am văzut-o; lipsa de sofisticare a oamenilor, naturaleţea lor.
Cu drag,
Imi place cum ati inceput "inca imi caut locul, sufleteste". Eu ma intreb cati oameni isi gasesc vreodata un loc de suflet. Poate cei mai multi sunt prea ocupati si nu au timp sa mai caute, unii il cauta o viata fara sa-l gaseasca, altii nu cred ca exista si poate cativa s-au resemnat cu absenta lui si au incetat sa-l mai caute. Mai trist, uneori cauti un rost o viata si cand in sfarsit l-ai gasit trebuie sa dispari, sa mori. Alta situatie dramatica este atunci cand il cauti pe un drum gresit si nu iti dai seama, fiind chiar multumit de ceea ce faci. Oricum, poate si cautarea aceasta este tot un act egoist. Cat de altruist sau binevoitor este de exemplu gestul unui pustnic de a se retrage intr-o pestera departe de lumea sociala dar aproape de lumea spirituala? Oare cei care cauta prea mult un rost, sapand la nesfarsit in lumea constiintei, nu sunt ca niste pustnici?
RăspundețiȘtergere@Anonim:
RăspundețiȘtergeremulţumesc frumos pentru comentariu.
Fraza despre care vorbiţi exprimă un sentiment care m-a luat prin surprindere, ca să fiu sincer. De fiecare dată când plec din ţară mă gândesc dacă la întoarcere voi avea acel şoc pe care l-am resimţit odată cu prima înapoiere în ţară, acum mulţi ani, dar şi acum mai puţin de doi ani. Au fost şi situaţii când nu am avut niciun fel de şoc, sau situaţii când m-am simţit uşurat odată ajuns acasă. De data asta nu a fost un şoc brutal, dar îmi pun aceleaşi întrebări.
În principiu, mă întreb zilele astea dacă e bine ceea ce fac, şi mă întreb cum să înţeleg ceea ce se întâmplă cu societatea în care trăiesc. În care trăim.
Nu m-am întrebat cât de egoist e faptul de a îmi căuta locul, pur şi simplu am constatat că am nevoie de asta. Nu ştiu dacă acest fapt poate fi aşezat pe o scală egoism-altruism.
Pe de altă parte, deşi opinia mea poate constitui o divagaţie, sunt convins că majoritatea bucureştenilor trăiesc într-o stare de singurătate sufletească dureroasă prin banalitatea ei (paradoxal, nu-i aşa? cu trei milioane de suflete în proximitatea fizică imediată), o stare necunoscută acelor pustnici care au ajuns la treapta comuniunii cu Dumnezeu.
Cu drag,
Cred ca am selectat oarecum abuziv o fraza din articol, desprinzand-o de context. Asa este! Va refereati la altceva. Am observat ca va preocupa coeziunea sociala, buna intelegere intre oameni, functionarea institutiilor ca garant al binelui colectiv.
RăspundețiȘtergereFraza care mi-a placut este o neliniste personala, in spiritul comentariului anterior. Cred ca atunci cand ajungem sa cantarim prea mult semnificatiile unor ganduri sau fapte, fie ca sunt ale noastre sau ale altora, fie ca se refera la trecut sau la viitor, uitam ca traim printre oameni, devenim orbi la prezent. Dar asta se intampla atunci cand introspectia devine o preocupare obsesiva.
@Anonim:
Ștergereaveţi dreptate, aşa este, fraza respectivă doreşte să exprime ceva subiectiv. Şi mă recunosc vinovat de acest lucru. En outre, cred că pe terenul acesta al subiectivităţii pot exista mai multe situări concomitent valabile, mai multe adevăruri care nu se exclud neapărat, şi cred că e mai bine aşa. Două sunt mai bune decât unul singur (al meu, de exemplu), iar cinci pot fi mai bune decât două. Aşa că, spun eu, totul e OK.
Recunosc că mă preocupă ce se întâmplă cu noi ca ansamblu. Dar la nivelul acesta nu vorbim de diagnostice şi soluţii, ci de sentimente de neputinţă şi de ciudă. Vă rog să mă credeţi, singurul mijloc de acţiune socială în a cărui eficacitate am încredere în acest moment este exemplul personal.
Cu drag,