20130710

Anul acesta am început sezonul de jogging mult mai devreme decât de obicei. În mod normal, de când am început să alerg, acum vreo treisprezece ani, aşteptam să se instaleze vara aşa cum trebuie, şi prima ieşire în parc pentru a alerga avea loc în general în luna iunie. De data asta, am început în aprilie. Presupun că m-am abătut atât de mult de la regula stabilită pentru că, acum câteva luni, aş fi făcut de fapt orice, numai să uit câteva minute cel puţin ce se întâmplă în jurul meu.

Am schimbat câteva lucruri în felul în care alerg. În primul rând, am schimbat ora - acum alerg mult mai târziu. Am mărit distanţa alergată, am mărit viteza şi am combinat în prima lună reprizele de jogging cu reprize de fitness şi înot. Interesant însă, niciodată viteza de alergare sau distanţa parcursă nu m-au interesat atât de puţin ca acum. De fapt, singura regulă pe care încerc să o urmez este să alerg în aşa fel încât programul zilei următoare să nu fie afectat în vreun fel.

În condiţiile astea, puţin paradoxal, luna trecută am participat la prima competiţie sportivă din viaţa mea de adult şi am obţinut, în mod cu totul neaşteptat, prima medalie : bronz, în proba de semimaraton ştafetă, în cadrul Corporate Games. Am alergat cei cinci kilometri de poteci îmbibate de noroi şi bălţi prin pădurea Băneasa în douăzeci de minute. A fost pentru prima dată când am alergat pe o altă suprafaţă decât asfaltul. Ca pregătire pentru concurs, printre alte lucruri, atunci când încă nu ştiam dacă voi concura individual sau în proba de echipă, am alergat cei 21,098 km de unul singur.

Dincolo de tot ceea ce am învăţat, dincolo de faptul că am traversat astfel puţin mai uşor o perioadă care m-a zguduit alminteri precum un avion în picaj, am luat hotărârea să îmi iau inima în dinţi şi să particip, cu următoarea ocazie, la primul meu semimaraton.

Cu bine,

20130629

Am învăţat recent  - sau poate am început numai să accept - că nu am voie să mă urăsc. Nici să renunţ. Nici să îmi doresc moartea. Toate acestea: ura de sine, renunţarea sau dorinţa de moarte - sunt, sau par, soluţii uşoare. Însă toate sunt greşite. Nu e uşor să te zbaţi, să ai dinţii încleştaţi în încordarea luptei de a o scoate, de unul singur, la capăt; însă asta e ceea ce trebuie.

Acum câteva luni am avut două zile în care, indiferent de direcţia în care priveam, simţeam suflul morţii. Moartea neaşteptată a unui om nu demult iubit, vestea morţii profesoarei mele de pian - omul care mă învăţase să simt - dar şi problemele teribile de sănătate ale unei rude foarte apropiate - toate aceste veşti m-au dărâmat; şi am înţeles totodată că nu vreau să cauzez niciunui om drag suferinţă printr-o astfel de veste.

Pur şi simplu, dau tot ce am, ard ca o lumânare şi voi pleca atunci când voi fi chemat. Până atunci, e o uşurare măcar faptul că cei care nu mă cunosc foarte bine mă consideră un om superficial, complet lipsit de orice fel de griji, un turist în vacanţă, care pare rătăcit pe aici.

Punct

Dragi prieteni,

simt ca a venit timpul sa ne luam ramas bun.

M-am gandit foarte, foarte mult zilele din urma, si am ajuns la concluzia ca nu mai pot continua. Gandurile mele nu se rezuma la blog, de fapt; saptamana care a trecut mi-am cantarit trecutul, am incercat sa refac viziunea unui viitor, mi-am pus multe intrebari despre mine, am luat hotarari. Simt ca trebuie sa ma intorc in mine insumi si sa ma preocup, o vreme, numai de capitolele din propria viata. Mai ales de cea spirituala.

Cu timpul, cine stie, sper ca voi reusi sa ma apropii din nou de paginile jurnalului, si dupa aceea, poate, de acest blog. Cand voi avea din nou suficienta incredere ca ceea ce scriu are un sens, suficienta incredere in mine, ne vom regasi aici.

In loc de ramas bun: de multe ori nu ni se intampla (numai) lucrurile pe care le dorim. As da tot ce am si ce sunt pentru ca familia mea sa fie reunita din nou la aceeasi masa, de exemplu. Imi doresc enorm o familie a mea. Primul lucru este pur si simplu imposibil; al doilea mi se pare mai indepartat ca oricand. Traiesc in fiecare clipa cu aceste neimpliniri in fata ochilor, si - adunand toate lucrurile care nu au mers cum mi-am dorit - sunt tentat uneori sa imi privesc viata ca o suma de deziluzii.

Totusi, am facut o descoperire uimitoare despre sens. Nu stiam ca am puterea asta, dar sunt prieteni pe care reusesc sa ii ajut sa isi atinga visele, alti prieteni carora reusesc sa le ofer speranta si mangaiere, si oameni pentru care existenta mea conteaza, la propriu - daca ma straduiesc putin. Evident ca nu reusesc intotdeauna, dar incep sa am experienta :) Ceea ce vreau sa spun este: am invatat ca, desi simt ca viata mea este neimplinita, am puterea sa ii ajut pe altii sa aiba o viata asa cum mi-as dori eu sa am. A ne ajuta unii pe altii, a ne ruga unii pentru altii, trecand peste propriile neimpliniri - nu stiu daca exista un sens mai inalt. E ultimul meu cuvant, acum - si totodata sensul pe care voi incerca sa il imprim vietii mele.

Cred ca, daca am incerca mai multi acest lucru, pamantul ar fi mai bun.

200120904

Cu dedicație pentru cineva drag, (re)întâlnit ieri după mulți ani. De pe vremea când scriam poezii (long, long time ago... :) ), iar unele chiar mi se păreau reușite.


Am întâlnit odată un om ciudat,
- părea tânăr, dar era cum nu se poate mai bătrân -,
mereu surâzând, frumos și stilat...
un marinar cu un ten fantastic de brun.

Povestea deseori de asta, de aia,
îi plăceau, pare-se, vântul și ploaia;
zâmbea netezindu-și fără preget cărarea
și - Doamne! -, mult își mai iubea marea,
trista bătrâna tăcuta...

Mă chema cu un deget și-ncepea să-mi vorbească
de războaie, de furtuni și de moarte - o, sluta! -,
de sine, un tânăr temător ucenic,
de cumplita limitare omenească:

”Ca tine fiind, foarte multe doream
- Să zbor, să nu respir, să fug în cer încercam -
Noapte și stele, fantastic eter;
Numai jos, numai sus, numai ape și cer...”

Și atât de mult îi plăcea să-mi vorbească
încât să respire, să nu zboare, uita...
Ultima oară - l-am văzut sus, undeva,
contopit cu noaptea albastră.

O, unchiule, pe unde mai ești acum? Unde ești?
Prin ce universuri de fum rătăcești?


Țin pumnii strânși.

Cu drag,

20120831

Mi-am dat seama de un lucru. Sper să nu sune prea teoretic.

Apar situații în care ne luăm atât de în serios pe noi înșine, încât începem să îi tratăm pe ceilalți conform pretențiilor noastre prezumtive față de noi - adică îi luăm pe ceilalți de sus, pentru că avem impresia că nu se ridică la înălțimea ideilor noastre frumoase, estetice, dar pur teoretice, despre rostul (nostru) în lume.

Se întâmplă să devenim, pe deasupra și pe nesimțite, indulgenți cu noi și intransigenți peste măsură cu ceilalți.

Știți, de fapt acest proces are loc atunci când uităm că singurul mod în care putem schimba lumea din jurul nostru, singurul mod în care putem face cu adevărat lumea mai bună, este să începem - și să continuăm - cu noi înșine. Adică - să purtăm tot timpul alături oglinda care ne pune în evidență propriile imperfecțiuni, propriile ogoare ne-desțelenite; să devenim propriul nostru ogor.

Dacă avem acest lucru în față, în mod natural, neforțat, puțină relaxare nu strică. Puțină, doar puțină - doar atâta încât cei din jur să nu înceapă să se țină la distanță de seriozitatea noastră afișată. Sau de sarcasmul nostru superficial.

Relaxarea - moderată, totodată nu mimată - adăugată dorinței de a face lumea imediat înconjurătoare o măsură mai bună este ca sarea adăugată în bucate.

Cu drag,