20160720

Am făcut de vreo doi ani trecerea la smartphone.  Conceptul mi s-a părut ciudat la început, însă recunosc că m-am obișnuit cu el. Sunt într-un parc, pe o bancă, și butonez. Ascult rock. Sunt după o zi obositoare la serviciu, iar mâine mă așteaptă altă zi grea.

Am recitit ultima postare scrisă aici, acum doi ani și jumătate. A trecut atât de mult timp; totuși în fapt s-au schimbat atât de puține lucruri. Lumea mi se pare la fel de indiferentă și superficială ca atunci. Poate o măsură mai cinică. Și mai grotescă.

De ce facem lucrurile pe care le facem ? De ce continuăm să facem ceva când nu mai știm de ce facem acel lucru, când mergem doar pe inerție ? Cred că avem în continuare de înțeles pentru ce trăim, încotro mergem, cum ne folosim puținul timp de care dispunem.

Sunt atât de multe lucruri pe care le putem face mai bine. Și multe lucruri inutile pe care, poate, ar fi bine să le lăsăm deoparte.

20131223

Am petrecut ultimul timp plonjând în oceanul vieții reale. Nu regret. Era însă mai bine, poate, să scriu mai des. Poate nu. Simțeam anul trecut, și acum cred acest lucru mai mult decât atunci, că viața este prea scurtă pentru a o petrece în fața unui monitor. Cele întâmplate anul acesta au ținut să îmi dea dreptate.

În acest moment, încerc să fac în așa fel încât cel mai important aspect al existenței mele să fie faptul de a fi alături de - și dacă se poate împreună cu - cei apropiați. Este foarte greu. Nu reușesc adesea să comunic ceea ce trebuie, sunt nevoit să renunț în alte situații la obiectivele asumate, distanța fizică îmi răpește prieteni dragi, nemaipunând la socoteală omniprezentele probleme de sănătate. Însă e OK, sunt împăcat, am primit atât de mult înapoi.

Orașul se pregătește de sărbătoare, cu toate că mi se pare evident cât de greu a devenit să trăiești aici. Mi se strânge inima de fiecare dată când trec prin piață, în drum spre metrou, sau când aștept la casă în hipermarket; cu toate acestea, oamenii se străduiesc să sărbătorească. Dincolo de toate exagerările, cred că era mai rău fără... Fără sărbătoare și fără timpul sacru al sărbătorii.

Ascult colinde, încerc să aranjez pe cât se poate casa și să mă odihnesc după o lună foarte, foarte obositoare. Nu vreau decât să stau liniștit și să îmi trag sufletul, cu vin fiert și scorțișoară, castane coapte și colindători în ușa casei mele. Nu cer nimic mai mult.


Crăciun fericit.

Omagiu lui Oscar

Am aflat de moartea lui acum câteva zile.

Nu am fost prieteni apropiaţi şi nu am avut ocazia să îl cunosc foarte bine. Însă cele câteva discuţii purtate (mai ales ultima) mi-au arătat că am în faţă un om remarcabil. Un om care ia o decizie şi o urmează până la capăt, indiferent de costuri.

Am reţinut din biografia lui faptul că, imediat după Revoluţie, acest om a lăsat în urmă o situaţie materială foarte bună în Republica Federală Germană pentru a reveni în ţară şi a pune umărul la schimbare. Şi asta fără a primi nimic în schimb, sau mai bine zis, primind ca răsplată dispreţul şi duşmănia nedisimulată a unor elite neocomuniste. Practic şi-a pus întreaga viaţă garanţie în pariul ăsta. Nu ştiu cât de mulţumit a fost până la urmă de ceea ce a reuşit să facă din ceea ce îşi propusese la început, însă mi se pare că activitatea desfăşurată la ziarul Timişoara - primul ziar liber din România democratică, şi unul din forurile care au susţinut mereu necesitatea decomunizării duse până la capăt a societăţii româneşti - este în sine suficientă pentru a spune că Oscar Berger a învins, cu toată amărăciunea pe care a trebuit să o poarte, amărăciune evidentă inclusiv în ultimul său articol, scris în ultima sa zi de viaţă.

Nu mulţi oameni merită de fapt respectul nostru necondiţionat, şi asta pentru că de multe ori judecăţile noastre de valoare sunt incomplete. Atunci când un om a încheiat cursa acestei vieţi putem să ne dăm seama, cu mai puţine şanse de a greşi, ce a însemnat acel om pentru cei din jur. Iar Oscar a fost consecvent crezurilor sale până în ultimul moment. Avem o atât de mare nevoie de astfel de oameni rari, măcar pentru a nu uita ce înseamnă verticalitate şi sacrificiu de sine.

Citeam anul trecut o carte scrisă de Eric Emmanuel Schmitt, şi zilele astea nu puteam să nu văd câteva asemănări între personajul principal al cărţii şi Oscar. Dincolo de identitatea de prenume, ambii au luptat cu o boală necruţătoare, ambii au încercat să confere noi sensuri - mai bune - realităţii, şi mai ales, ambii au încercat să privească fiecare zi ca fiind prima zi din viaţă.

Adio, Oscar Berger.

20130808

Sunt oameni pe acest pământ care îmi sunt permanent dragi, şi pe care nu îi voi uita niciodată, indiferent că, dintr-un motiv sau altul - fie el neputinţele noastre omeneşti, distanţa sau moartea - nu mai reuşim să ne spunem bună ziua în această parte a graniţei existenţiale. Aceşti oameni sunt foarte importanţi pentru mine. În realitate, ei nu au preţ. Dacă aş fi fost un om mai bun, aceşti oameni ar fi fost lângă mine acum.

Nu cer, nu acuz şi nu judec. De fapt, nu e nimic de adăugat, nimic de justificat, nimic de precizat. Cuvintele tocmai scrise adineauri sunt rostite, simţite de o inimă înfrântă. Îmi pare rău pentru prietenii care trebuie să poarte această povară alături de mine, atunci când petrecem mai multe ore împreună şi mă întristez, înţelegând greşelile comise. Îmi e ruşine faţă de ei, pentru că nu vreau să simtă amarul pe care îl simt eu.

Măcar acesta să îmi fie privilegiul: de a nu da socoteală pentru ceea ce simt, de a putea aiura în voie aici, atunci când sunt la capătul puterilor mele sufleteşti. De a avea alături prieteni dragi care se întristează alături de mine, deşi aceasta nu e lupta lor, deşi au propriile războaie de dus, deşi îmi e ruşine.

Totuşi, nimeni dintre oameni nu mă poate judeca drept. Acesta e drumul meu.

20130727

Joia viitoare voi pleca din Bucureşti. Prieteni dragi m-au invitat, mai întâi la Folk you în Vama veche (se pare că va fi ultima ediţie), de pe 1 pe 5 august, iar apoi, pentru al doilea an la rând, la Artmania în Sibiu, de pe 7 până pe 10. În ambele cazuri, vorbim de perioadele cele mai aglomerate; aceste festivaluri marchează vârful de sezon turistic.

Sunt momente în care îmi doresc ca orele până la plecare să treacă cât mai repede cu putinţă, dar, în general, încerc să mă concentrez asupra a ceea ce am de făcut până atunci şi să profit cât se poate de zilele rămase. Timpul trece oricum prea repede, ca un fum.

Este ironic, cumva - atât în Vamă, cât şi la Sibiu, voi ocupa de unul singur o cameră cu paturi twin, în acele câteva zile din an în care sute, dacă nu mii de persoane, încearcă să găsească un loc în care să îşi plece capul în cele două locuri. Am încercat să conving prieteni să vină, fără izbândă, şi mărturisesc că regret. E singurul lucru care îmi umbreşte bucuria de a avea aceste zile libere - faptul de a petrece singur momente atât de frumoase. Well, more for me. Poate e mai bine aşa.

Nu aştept mare lucru: dincolo de muzică, îmi doresc să prind un răsărit de soare, alergând dimineaţa la malul mării; să vorbesc despre interculturalitate şi Elveţia cu prietenul meu din Geneva (combătându-ne, pe poziţii contradictorii), şi să vizitez din nou, de data aceasta cu carneţelul la mine, Brukenthalul din Sibiu. Orice altceva e un plus.

Când mă voi întoarce, nu voi mai fi acelaşi.